Tipologia lingvistică studiază și clasifică limbile după criterii diferite. Este posibil sa regrupeze limbile în grupuri mai largi, în funcție de felul cum utilizează sunetele, tipurile de morfologie pe care le au sau nu, sau cum acestea ordonează cuvintele în frază. Anumite caracteristici se pot regăsi în toată lumea, în limbi fără legături între ele. Simplul fapt, că două limbi au o trăsătură comună, nu înseamnă ca sunt înrudite una cu cealaltă.

Ordinea de bază a cuvintelor

Unul dintre cele mai întâlnite moduri de clasificare a limbilor este acela după ordinea tipică a subiectului (S), a verbului (V) şi a obiectului (O/complementului direct) în propoziții ca de ex. "Pisica mănâncă şoarecele".

SVO ("Pisica mănâncă șoarecele"),

SOV ("Pisica șoarecele mănâncă"),

VSO ("Mănâncă pisica șoarecele"),

OSV ("Șoarecele pisica mănâncă"),

OVS (Șoarecele mănâncă pisica"),

VOS ("Mănâncă șoarecele pisica").

Engleza este o limbă SVO, pentru că toate celelalte ordini/topici fie sunt greșite sau modifică semnificația de bază ("Șoarecele mănâncă pisica" înseamnă cu totul altceva). În câteva alte limbi, ca aproximativ rusa, ar fi fost toate aceste propoziții corecte, chiar dacă apare o topică/ordine mult mai frecvent(in acest caz, SVO). În unele limbi ordinea poate depinde de parametrii diferiti franceza este în mod obișnuit SVO, dar SOV când complementul direct este un pronume.

Cele mai dese topici/ordini sunt SVO(se regăsesc în engleză, indoneziană, chineză, spaniolă și mii de alte limbi) și SOV(printre altele în japoneză, persană, turcă și hindi). VSO apare mai rar (în limba arabă standard și înirlandeză), și cele trei topici/ordini, care pun complementul direct înaintea subiectului, se regăsesc în mai puțin de 5% din limbile lumii. De altfel, Yoda vorbește în topica/ordinea OSV( puternica forța în tine este, dar când implinești 900 de ani implinești tu, așa bine arăta tu vei nu).

Tonuri și accente

Unele limbi folosesc tonuri pentru a distinge unele cuvinte de altele. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este mandarina-chineza, care cunoaște patru tonuri. Astfel înseamnă sī (cu ton ridicat) "gând", sì (cu ton scăzut) înseamnă "patru" și sǐ (cu un ton profund scăzut și apoi crescut) înseamnă "moarte". Limbile tonale apar adesea/frecvent în Asia de Est (printre altele, în alte limbi chinezești, burmeza, thai și vietnameza), se găsesc de asemenea în Africa(Yoruba) sau pe ambele continene americane(Navajo).

Limbile fără tonuri au de obicei o intonație (o vocală, care se pronunță mai tare decât celelalte). În unele limbi intonația este pe aceeași silabă (în maghiară e prima, în franceză ultima), dar în alte limbi intonația joacă un rol important în deosebirea/diferențierea cuvintelor. Engleza și rusa sunt asemenea limbi: “increase” este un substantiv, “increase” totuși un Verb; în rusă înseamnă “muka” "făină", în timp ce “muka” înseamnă "chin" , "supliciu" , "tortură".

Limbi izolante și sintetice

Limbile pot fi, de asemenea, clasificate după modul în care ele marchează funcțiile gramaticale. În limbile izolante , precum chineza cuvintele sunt alcătuite în mod normal dintr-un morfem (o unitate lingvistică cu un sens), așadar în limbile sintetice, ele pot fi compuse din mai multe morfeme. Engleza este ușor sintetică (are flexiune ca sufixul pluralul în books), franceză puțin mai mult (indică pluralul, ca engleza, dar, de asemenea, genul are în mod egal numeroase terminații pentru verbe), și alte limbi , ca latina au un număr mare de flexiuni. Unele limbi precum l'inuktitut (vorbită de inuiți în Canada) sunt adesea numite polisintetice, pentru că ele utilizează un număr foarte mare de afixe, iar un singur cuvânt în aceste limbi poate corespunde unei întregi propoziții în alte limbi.

Limbile sintetice pot fi împărțite în limbi flexionare și aglutinante. În limbile aglutinante fiecare morfem are în mod normal o unică funcție, iar cuvintele pot fi alcătuite din mai multe morfeme. Turca este un bun exemplu pentru o limbă aglutinantă. Cuvântul evlerimde înseamnă "în casele mele" și se compune din următoarele morfeme ev (casă ), -ler (Plural), -im ( al meu) și -de (in). În limbile flexionare afixele pot avea mai multe funcții. De exemplu, în cuvântul spaniol habló (« el vorbea »), -ó indică o dată, o formă de trecut și un subiect la persoana a III -a singular.

Nu există o separație clară între aceste categorii, și limbile se potrivesc rar perfect într-o categorie.