Politica lingvistică

În multe societăți se vorbește mai mult de o limbă sau o varietate a limbii. Asemenea societăți sunt multilingve și trebuie să se ia decizii legate de politica lingvistică, adică un ansamblu de măsuri pentru a favoriza sau descuraja limbile particulare. Multe națiuni folosesc politicile lingvistice pentru a promova o limbă oficială ca limbă națională. Unele țări aleg un model multilingv, ca aproape Elveția cu cele 4 limbi oficiale ale ei sau Canada cu franceza și engleza. Această politică suține bilingvismul, atât la nivel instituțional, cât și individual.

Limbi naționale și limbi ale minorităților

Atunci când o limbă devine llimbă națională, altele sunt considerate ca limbi ale minorităților. Anumite politici lingvistice susțin și protejează limbile minorităților printr-o legislație națională sau internațională. Alții preferă discriminarea lingvistică și suprimarea drepturilor lingvistice pentru a limita sau chiar de a interzice folosirea limbilor minorităților. Unele minorități sunt extensia teritoriilor lingvistice ale țărilor vecine(precum slovenii sau germanii în nordul Italiei), altele sunt rezultatul imigrației(albanezii și croații în sudul Italiei, romii pretutindeni) sau ale evenimentelor istorice(ca expulzarea evreilor sau colonizarea de către romani în Balcani: vlahi, aromâni)

Minorități în propriile lor țări

Există un alt tip de minoritate lingvistică unde ladinii si friulanii în Italia sunt un bun exemplu, limbile cărora se deosebesc de italiană, dar care sunt apropiate de limbile romanice, ca italiana. Numeroase limbi romanice sunt vorbite în Italia, și, poate din acest punct de vedere lingvistic, este țara cea mai bogată. Sarda, piemonteza și napoletana reprezintă alte exemple de limbi vernaculare/b} vorbite în Italia. Aceste limbi au evoluat pornind de la latină, în același mod cum a a pornit italiana din toscană.Tehnic ele nu sunt dialecte ale italienei, ci limbi regionale. Ele au identități istorice și tipologii distincte, dar nu sunt recunoscute decât ca limbi minoritare din diferite motive, între altele, pentru că vorbitorii nu își doresc în mod special. Totuși acest lucru este măcar parțial rezultatul unui model monolingvistic al politicii lingvistice , care impune/dictează italiana ca singură limbă a statului.

Dialecte

Vorbitorii nu utilizează mereu o limbă standard, ci folosesc în locul acesteia un dialect, adică o varietate lingvistică a unei regiuni sau a unui anumit strat social, cu un alt vocabular, o altă pronunție sau altă gramatică. Ele pot avea și un accentt, așadar, o variantă a aceleiași limbi, care se deosebește în principal în pronunție de limba standard. Termenul « accent » se poate referi la un accent al dialectului (pentru că ele au diverse manifestări locale) sau la un accent al unei limbi standard care este dialectul cel mai prestigios social, unde norma este stabilită pentru diferite funcții sociale ale comunicării: formală sau informală, scrisă sau vorbită. Pronunția, vocabularul, gramatica și convențiile ortografice ale unei limbi standard sunt de asemenea definite explicit în timp ce norma mai mult sau mai pușin obligatorie pentru toți vorbitorii, totul mai puțin în cadrul comunicării formale. O limbă poate avea, de asemenea, diferențe importante în funcție de poziția socială a vorbitorilor. Clasele muncitoare vorbesc diferit față de clasele educate (atât în dialectele lor, cât și în limba standard). Poate avea, de asemenea, deosebiri între tineri și mai vârstnici, bărbați și femei sau alte grupe sociale. Tinerii și comunitățile profesionale folosesc un registru de limbaj specializat, de exemplu, jargonul avocaților, doctorilor sau aviatorilor sau limbajul străzii și argoul adolescenților. Termenul tehnic pentru un asemenea limbaj este sociolect, adică varianta socială a unei limbi.

O foarte bună temă pentru acasă af fi lectura piesei Pygmalion vederea reprezentației acestei piese.